Socrate obișnuia să spună că învățătura sa e arta iubirii. După el, „omul e înțelept în măsura în care cunoaște această artă”/1

Platon pornește de la ideea maestrului său adăugând iubirii un sens mai larg. În Dialogurile sale din tinerețe preocuparea sa în această direcție este omniprezenntă, dar în mod expres  ea se finalizează în două – după părerea noastră cele mai frumoase dialoguri ale sale – Banchetul (Symposion) și Phaidros. Trebuie precizat că în interpretarea concepției platoniciene despre iubire și frumos acestea nu trebuie privite în reflectarea lor singulară în ființa umană ci existând în întregul univers, ca supremă armonie a lui – armonie înțeleasă ca muzică a sferelor, ca ordine matematică a lumii și doar în ultimă instanță ca armonie a ființei umane. Filosoful trebuie să tindă spre înțelegerea și contemplarea unei atari armonii. Acesta este Frumosul iar Iubirea e calea ce duce la el. Iubirea face legătura între cele două – impropriu numite – lumi, anume lumea sensibilă și cea inteligibilă deși în momentul respectiv rolul de Intermediar al Iubirii nu se împacă prea bine cu teoria Ideilor care se va cristaliza mai târziu.

Ne putem explica acum de ce creștinismul se inspiră din neoplatonism-ul lui Plotin.

Să începem cu Banchetul…

În discursurile anterioare Diotimei (anume ale lui Agathon, Pausanius, Eryximah și Aristofan) Eros-ul este prezentat ca fiind născut înaintea celorlalte divinități și totuși cel mai tânăr dintre ele – lucru pe care îl redă și Hesiod în Theogonia sa. Autorul fiecărui discurs se oprește în mod deosebit asupra binefacerilor lui Eros. Socrate (eroul omniprezent al dialogurilor platoniciene), reluând spusele preotesei Diotima, îi făurește acestuia o genealogie mitică, Eros un daimon – nici zeu, nici om – ființând între murire și nemurire. Ca muritor, el trăiește printre oameni; ca odraslă de zeu acesta se poate ridica până la contemplarea Frumuseții ideale.

Având o natură dublă el este de două feluri:

1. Eros-ul pământean, acela al omului comun care nu se poate ridica până la contemplarea Frumosului – el înlesnind doar perpetuarea speciei. Având o notă divină prin aceea că zămislește viața Platon îi spune „procreația întru corp”. Acest Eros apare zugrăvitatât în discursurile anterioare Diotimei, cât și în prima parte a prezentării acesteia.
2. Erosul divin, care este „procreație întru spirit” superior primului, a cărui origine este, evident nepământeană. În concepția lui Platon numai acest Eros merită luat în seamă (N.B.).De ce?!

Pentru că numai celor cuceriți de Eros-ul divin le este menit să devină nemuritori prin operele lor (artă, știință, filosofie,etc). Aceștia sunt –ceea ce în vremea lui Platon se numeau meșteșugari – sculptorii, poeții, muzicienii, etc. Și undeva foarte sus, deasupra tuturor – filosofii… Până la Hegel (inclusiv) nimeni nu-i va coborî de pe piedestal. Altfel spus Metafizica va fi până în secolul XIX Sfânta Sfintelor; cu toate eforturile lui Kant de a demonstra imposibilitatea Metafizicii…

Dar ce înțelegea Platon prin operă (de artă) ?! Ne-o spune el însuși în Symposion: „ Iar cea mai mare parte din lucrările minților și cea mai frumoasă dintre toate, privește întocmirile cetățenilor… gândim ceea ce se numește în acest caz proporție și dreptate socială ”/2 . „ Legile ” și „ Statul ” lui Platon sunt asemenea „ opere de artă ”. Este foarte posibil – după cum susține August Dies/3  ca Banchetul (Symposion) să fie un act de apărare a maestrului Socrate de către discipolul Platon, împotriva unor acuzații aduse de tribunalul atenian care l-a condamnat la moarte pe Socrate; de altfel și lui Yvon Bres i se pare finalul dialogului ca având o nuanță justificatoare. În cele ce urmează vom face abstracție de aceste opinii; aici ni se pare mai degrabă că preocuparea filosofului este aceea de a defini obiectul Iubirii – celei de-a doua pe care filosoful o numește divină. Sensul acestei iubiri ar putea fi ceea ce Pitagora numea „ dragoste de înțelepciune ”.

Se impune o precizare:

În concepția lui Platon Binele – țel   suprem al înțelepciunii – este  asociat cu necesitate Frumosului ; or, a tinde prin Iubire la contemplarea Frumosului –ca  ipostază a Binelui e totuna cu „ dragostea de înțelepciune ”. Filosoful este răsplătit – după Platon – de viziunea supremei frumuseți :

„ …ajuns la capătul inițierilor lui Eros , va întrezări deodată o frumusețe cu caracter miraculos. E vorba de acel Frumos … ce trăiește de-a pururea, ce nu naște și nu piere, ce nu crește și nu scade… Frumusețea ce rămâne ea însăși cu sine pururea identică sieși prin unicitatea formei. Frumusețe din care se împărtășește tot ce-i frumos, fără ca apariția sau dispariția obiectelor frumoase să crească sau să se micșoreze sau să îndure o cât de mică știrbire ”/4.

Am spus că iubirea platoniciană este „ iubire de înțelepciune ”. De ce nu o altfel de iubire?!

Pentru a răspunde la întrebare trebuie să descindem o clipă în lumea lui Platon…

Momentul ales de noi (secolul V în. de Hrs.) corespunde cu un salt epocal al gândirii umane când aceasta a încercat să treacă dincolo de aparențe, de concret să descopere o lume nouă a cărei explicație n-o mai putea oferi gândirea mitică. Această lume există într-un alt fel care-i permite filosofului să se confunde cu Universul a cărui armonie o descoperă prin contemplare. În singurătatea lui filosoful se contopește cu ființa Universului într-un moment de emoție unică; elanul acesta sublim al spiritului îi dă sentimentul măreției omului, armonia lumii îi apare ca o supremă Frumusețe care face să-i vibreze ființa ca o harfă eoliană la muzica cerească a sferelor. Îmi îngădui să cred că Platon va fi trăit nu o dată acest sentiment (de o mare elevație) și atunci această a doua formă a iubirii nu mai are nevoie de alte argumente. Marsilio Ficino  avansează ideea că prin Iubire omul se identifică cu însuși Dumnezeu : „ Se întâmplă totuși adeseori ca acela care iubește să dorească să se transpună în ființa celui iubit și aceasta pe bună dreptate. Căci prin acest act el dorește și se străduiește ca din om să devină Dumnezeu”/5 .

   Revenim la Platon…

S-ar  părea că odată cu Symposion-ul filosoful a răspuns la problema Iubirii…Suntem însă departe de aceasta… În Phaidros dialog pare-se posterior Symposionului  această problemă este reluată cu o mai mare intensitate: demersul intelectual trece în umbră iar cel afectiv apare în prim plan… Ne confruntăm cu ideea cunoașterii prin Iubire a Frumosului înțeles ca o armonie matematică a Universului ce se proiectează din exterior, din  Lumea esențelor în sufletul îndrăgostitului prin elanul său afectiv. Vibrează în acest dialog o iubire mai umană decât în Symposion unde frumusețea e cumva supraumană. Phaidros e învăluit într-o aură mitică plină de semnificații. Platon-poetul pare cuprins de un delir divin care-i îngăduie  să-și etaleze elanul liric de care e cuprins; abia acum Iubirea se manifestă ca Intermediar între lumea sensibilă și cea a Ideilor jucând astfel un rol dialectic.

Apare însă un fenomen bizar… Se contrazice cumva Platon cu el însuși?! În Symposion(Banchetul) numai filosoful putea contempla Frumosul; aici însă îndrăgostitul cuprins de delirul divin îi ia locul… De ce nu altfel?!

Platon explică: „ … dacă am vedea cu înțelepciunea… aceasta ar stârni o dragoste năprasnică….”/6

Cu toate acestea există o nuanță; la o asemenea iubire nu poate ajunge decât un om superior; or, în concepția lui Platon oameni superiori sunt în primul rând filosofii. Mai adăugăm că Frumosul platonician trebuie înțeles ca un universal pe care Marsilio Ficino îl îmbogățește cu nuanțe noi ca frumusețea glasului, frumusețea corporală sau a rațiunii  înțeleasă ca o simbioză suflet-intelect, toate proiectate în armonia Universului. Iubirea, acest delir divin, face ca „ sufletul să capete aripi ”. Dar Platon-poetul nu se oprește aici; inefabilul Iubirii îi  exaltă  elanul liric, Frumusețea imaterială și pură „ pătrunde în ochi luîndu-și din ei drumul ce duce la suflet ”/7. Momentul este de o rară poezie: „… și asemeni  curentului de aer sau ecoului, care fiind reflectat de un corp solid sau neted se întoarce la punctul de plecare, tot astfel și emanația Frumuseții se întoarce iar la omul frumos ”/8. Se declanșează anamneza (re-amintirea) și îndrăgostitul are viziunea acelei Frumuseți contemplată cândva în Empireul Ideilor. Însă îndrăgostitul nu are conștiința clară a Frumosului; contemplarea lui e trăită ca o stare inefabilă: „ … acesta e îndrăgostit, dar nu știe de ce anume și nici nu-și înțelege starea sa , nici nu poate s-o zugrăveas-   că ”/9.

Dincolo de alte nuanțe care ar merita atenție dar pe care spațiul nu ne îngăduie să le relevăm mai putem adăuga una  de cea mai mare importanță…

Revenim la raportul Platon-Ficino subliniat anterior:

S-ar părea că la Platon rolul pe care-l joacă frumusețea fizică este mai important decât la filosoful italian; cel puțin așa rezultă din textul de mai jos:

„ Frumosul  corporal ” – spune Ficino –„ este numai o umbră și o imagine trecătoare a Frumuseții. Acolounde numai sufletul va fi frumos vom iubi fierbinte această podoabă veșnică a sufletului ”/10 .

Suntem însă departe de aceasta… Știm că Renașterea contemporană lui Ficino exaltă Frumosul uman culminând cu operele unui Michelangelo sau Leonardo da Vinci; omul corporal este cercetat cu aviditate iar armonia lui e ridicată la scară cosmică de vreme ce este opera Creatorului. Ca să nu mai vorbim de Francisc de Asissi: acesta cere iertare prietenului său trupul pentru că religia creștină l-a condamnat secole de-a rândul…

Să descindem și în epoca Renașterii:

Sfârșitul veacului XIV și începutul veacului XV marchează declinul unei lumi care preșimțindu-și sfârșitul se grăbea să „ trăiască”. Moravuri decăzute, seniori feudali care se dedau jafului și destrăbălării, un cler care nu se lăsa mai prejos, înfierat de Boccacio în Decameronul exaltarea iubirii senzuale toate acestea îl determină pe Ficino să opună iubirii carnale o iubire sufletească mult superioară. Frumosul devine farmec, magie, rază supremă. Începem astfel să înțelegem atitudinea lui Ficino.

Ecoul Eros-ului platonician străbătând secolele răzbate până în epoca noastră. Sigmund Freud în opera sa se inspiră din Platon, legând teoria sa psihanalitică de dialogul Banchetul – concret – de  discursul lui Aristofan. Una din ideile lor comune este aceea că dorința este creatoarea reprezentărilo iluzorii, idee pe care Freud își fundamentează teoria.

Ivon Bres în „ La Psychologie de Platon” argumentează în ce mod ar putea fi apropiate cele două opere ( a lui Freud și Platon). Realizând o cercetare globală a poerei platoniciene autorul cărții de mai sus afirmă că dialogurile din tinerețe ale lui Platon pot fi caracterizate ca ilustrând primul umanism al anticilor în sensul cel mai strict al cuvântului: „ Lumea platoniciană, situată deasupra sensibilului, poate în ansamblul său să fie înțeleasă ca proiecție a primului ideal umanist, care presupune în mod egal o disociație pentru că realitățile situate astfel  dincolo nu sunt niciodată omul concret ci părțile lui ( ne sont jamais l’homme total et concret mais de parties de home) `

Dar dacă Symposion-ului și lui Phaidros le corespunde o viziune dinamică, în dialogurile  mai târzii atitudinea filosofului se va schimba, elanul Eros-ului nemaigăsindu-și locul în opera sa. Platon ne previne  în Phaidros că e vorba de un mit, de o plinodie închinată lui Eros. Să-l credem oare pe filosoful elin?! Dacă da, atunci îl înscriem pe autorul Banchet-ului pe linia încercărilor de demistificare a cunoașterii filosofice, a cunoașterii în general – linie continuată de Aristotel, Spinoza, Descartes… până la Kant – care  demonstrează imposibilitatea Metafizicii ca știință.

Schimbând însă perspectiva (pornind de la premisa că Platon lasă problema deschisă) constatăm cum elanul liric platonician își răsfrânge ecoul în arta modernă (și nu numai) în căutarea acelui Frumos ideal în opera unui Brâncuși, a unui Cezanne,etc. Nostalgia Frumuseții ideale, neperisabile rămâne o permanență a  omului care transcende condiția lui muritoare.

Yvon Bres localizează în opera lui Platon „ primul ideal umanist…

Și dacă privim dincolo de metafore, efortul filosofului ne apare ca o năzuință a omului de a se înălța prin iubire dincolo de granițele făpturii sale efemere…

BIBLIOGRAFIE